Femeia imperfectă

Îmi trec ușor mâna prin părul ei blond și îmi zâmbește cu subînțeles. Îi place când fac asta, mai ales după un moment de liniște, în care doar ne-am privit reciproc. Îi stârnește cheful de joacă iar nebunia ei pozitivă plutește la suprafață ca untdelemnul în apă. Se simte în mediul ei, înlănțuită fiind de brațele mele. Se simte protejată și nimeni din exterior nu poate pătrunde în lumea noastră. De ce? Pentru că lumea noastră nu cuprinde șapte miliarde de persoane, ci doar una singură. Una în care două spirite se întrepătrund și sunt complementare.

Momentele de tandrețuri au trecut și a început să mă privească stăruitor. Parcă vrea să mă enerveze prin atitudinea-i sfidătoare, dar nu-i reușește. Izbucnește în râs. Are un râs elegant, nici prea colorat, nici prea discret, ceea ce o face deosebită. Acum e rândul meu s-o privesc și s-o analizez "obiectiv". De fapt, nimic pe lumea asta nu-i obiectiv. N-are cum să fie.

Verdele ochilor ei îmi aduce aminte de bradul de Crăciun, bradul care ne face să regretăm și mai mult că nu mai suntem copii. Forma ochilor e destul de interesantă, o combinație între trăsăturile unei chinezoaice și cele ale unei rusoaice. Adică mari și ușor migdalați. Nasul e micuț, însă se pot observa cei câțiva pistrui care îl acoperă. Gura e puțin strâmbă, buza inferioară fiind mai mare decât cea de sus. Din punctul meu de vedere asta reprezintă un avantaj deoarece îi conferă senzualitate. Tenul e deschis la culoare și destul de fin, cu unele coșuri ici-colo. Până la urmă e ființă umană, nu e vreo păpușă Barbie ca să nu aibă absolut nici o impuritate pe față. Ca și fizionomie, e slăbuță și firavă iar diferența de înălțime dintre noi nu e foarte mare. Dar împreună arătăm perfect, indiferent de cât de multe defecte am avea.

Această scurtă analiză îmi reamintește de ce  m-am îndrăgostit de ea. Însă îndrăgosteala a fost doar primul pas. Faptul că m-a făcut s-o iubesc, pe parcurs, se datorează altor lucruri. Vocea-i caldă și calmă, inocența-care îmi oferă câte-o gură de oxigen, în capcana maturizării premature sub jugul căreia mă aflu, încăpățânarea cu care mă împinge de la spate în multe chestii, înțelegerea de care dă dovadă cu fiecare ocazie când o enervez...Dar ceea ce mă face s-o apreciez cel mai mult este sinceritatea. Sinceritatea în vorbă și sinceritatea în faptă.

Mă trezesc și mă uit la ceas. E ora 8 dimineața. Îmi rotesc privirea prin cameră și ea nu este aici. A plecat? Nu, nu a plecat. N-avea cum să plece cineva care nu a existat vreodată...